N-am timp…

… şi sufăr.

Nu ştiu la alţii cum funcţionează, da’ eu sufăr de timp liber. Când am, dorm. Că de, noaptea mă petrec prin cluburi. Şi uite-aşa se face că nu mai apuc să citesc decât de la foarte rar în jos. Şi mă apucă exact în perioadele cele mai aglomerate de la birou. Şi acum mă oftic c-am frecat-o patru ani de liceu, în care am citit vreo cinci cărţi. Nu. Mint. La vreo două dintre ele am citit doar rezumatele din cărţile alea colorate. Pfff.. Mi-e şi ruşine câte-odată, dar bine că nu ştie prea multă lume.

Bine naibii c-am scăpat de liceu şi, odată scăpată de sub autoritatea coanei profesoare de română, mi-am redescoperit pasiunea pentru citit.

Am început cu “Jurnal 2003 – 2009”, al Oanei Pellea. Jur că nu l-am lăsat din mână pân’ ce nu l-am gătat. E drept, avea maxim 200 de pagini sau p’acolo. Îi făcusem şi o recenzie, poate-o şi găsesc la un moment dat. Mi-a plăcut atât de mult încât, după ce am terminat-o am trecut încă o dată prin ea, am subliniat fraze şi am îndoit colţuri de pagină cum făceam când eram copil. Câţi din voi aţi făcut asta lately? Exact. Atât de bună a fost.

A urmat “Confesiunile unui cafegiu”, scrisă de maestrul cafelei, Gheorghe Florescu. Am cumpărat-o pur şi simplu, fără să fi auzit de ea în prealabil. Şi nu mi-a părut rău. Nu mi-a părut rău nici că nu m-am dus la un examen pentru că citisem tot weekend-ul şi m-aş fi dus degeaba. Fără a se ascunde, Gheorghe Florescu povesteste şi părţile plăcute ale vieţii sale, dar şi evenimente pe care mulţi ar prefera să le uite. Cartea este extrem de densă, iar detaliile te ameţesc, însă de o manieră plăcută. I-am pasat-o şi maică-mii şi asta m-a cam costat.. Şi încă mă costă. Noroc că numa’ la Crăciun şi de ziua ei. S-a învăţat repede cu cafeaua maestrului care, între noi fie vorba, e mai vorbăreţ ca mine.

Mai am ceva de împărţit cu două cărţi: eu zic că-s preferatele mele, prietenii spun că am obsesii.. Habar n-am. Cert e că, de vreo şapte ani citesc, cel puţin o dată-n an, “De veghe în lanul de secară” şi “Romanul adolescentului miop”. Eu nu văd nimic ciudat în asta, în condiţiile-n care Băsescu a citit “Levantu’ ” din 2004 în 2009 şi-a ieşit preşedinte a doua oară. În caz că v-a trecut prin cap, nu umblu cu Sallinger în geantă, că cine ştie ce ispravă fac şi dau aştia vina pe carte; cred că l-au făcut vinovat de suficiente pân’ acum.

 

Un fel de ‘Aş/N-aş’ de care vorbea Gheorghe într-o carte…

 

… dar nu chiar.

Îmi place să râd, să vorbesc (şi vorbesc mult), să visez. Îmi place să am prieteni, să mă cheme sâmbăta în oraş, să-i chem la mine, să cânt şi să dansez în stradă, să iubesc. Îmi plac hainele Adidas, LittleBig, Mathilde şi în general ţoalele de firmă. Urăsc oamenii proşti şi ipocriţi şi m-am săturat să am mereu de-a face cu ei, manelele, mâncarea necondimentată, apa plată. Îmi place ciocolata, turta dulce, tequila şi fructele de mare. Şi mai nou vodka de la ruşi. Şi solianka. Tot de la ei. Încă îmi plac Pantera Roz, Winnie the Pooh, Tweety şi Pucca. Îmi plac filmele de dragoste, desenele animate, muzica veche, lumânările de tot felul (în special alea făcute de mine). Urăsc vorbele pe la spate, parfumurile dulci, trezitul de dimineaţă, sarmalele. Nu citesc Libertatea, Click-ul sau Cancan-ul decât în scopuri profesionale.  Îmi place tenisul, handbalul, mersul pe role sau patine, fotbalul şi butonatul telecomenzii seara. Nu ştiu să dansez tango, dar mă bate gândul să învăţ.
Îmi plac bonsaii, pozele în album, ceasurile, cănile pentru cafea. Îmi plac culorile vii, zâmbetele surorii mele, cărţile Feng Shui şi cele biografice, produsele cosmetice. Urăsc zilele de luni, ora 07:15, antiperspirantele care pătează, ploile (fie ele şi de vară), ciocolata albă. Îmi place să ma întind la telefon până ţiuie bateria, să stau cu orele în duş, să mă uit la emisiuni cu teme politice, să-mi fac singură bijuteriile. Urăsc să primesc şi să plătesc facturi, nu-mi place să sune interfonul duminica, mă enervez când nu e apă caldă iar Băsescu şi guvernul Boc mă scot din minţi. Îmi plac Badea, Brenciu, Naumovici şi un prof de la facultate. Mă enervez când România sau Dinamo pierd în ultimul minut, când o văd pe Udrea la televizor şi când rămân fără ţigări.

Din conţediu, Lisabona…

Anu’ ăsta m-am plimbat la căldurică, sătulă de ploile şi gerul din anii trecuţi de la Londra, Amsterdam şi St. Petersburg. Frumos, dar nu m-a dat pe spate. Ba mai mult, mă enervam că-mi amintea de Amsterdam şi am fost aproape de a mă urca în primul avion spre-ncolo. Una peste alta, câteva poze din Cascais, Belem, Sintra sau Cabo da Roca.

P.S.: Scrumiera a fost singura pe care am vazut-o si care mi-a fost pusa la masa in ultima zi la ei.