RSS Feed

Monthly Archives: September 2012

despre (b)locatari si statul la bloc

apdeit:

s-au mai adunat de la cititori, in ordine absolut intamplatoare, urmatoarele tipuri de (b)locatari:
– (b)locataru’ microbist
– (b)locataru’ ‘stie-tot’
– (b)locatarul care scutura fete de masa, carpete si covoare pe geam sau pe casa scarilor, in capetele trecatorilor
– (b)locatarul care plimba cateii toata ziua, lasand ‘urme’ in lift si peste tot pe unde le vine cateilor, inclusiv pe pragurile usilor iesite in cale…
taranoii (b)locatarii aia care-si spala masinile in fata blocului cu sampon de urzica.
– aia cu gratarele, master chefii barbeque…
– ‘pensionarii care daca intri in bloc te intreba repede: ‘dar dumneavoastra unde mergeti?; eu tot timpul le raspund: ‘merg sa dau o mica spargere aici la apartamentul 23’ 😀

 

ca multi dintre noi, o parte a vietii mi-am petrecut-o la bloc, intre parter si etajul 3 (personal, in blocuri fara lift). de-a lungul timpului am dat peste diverse specimene de (b)locatari si-am ramas mereu surprinsa de spiritul de convietuire si supravietuire al unora. printre altele, mi-as dori ca la scoala sa se introduca un obiect care sa te invete cum sa fii vecin.

am concluzionat ca sunt numeroare tipuri de (b)locatari, da’ pun pariu ca voi puteti sa ma mai ajutati cu exemple pentru a face o clasificare cat mai ampla. astfel, eu am avut de suportat:

a. (b)locataru’ cu bormasina, pe care il urasc cu aceeasi pasiune cu care iubesc ciocolata: n-am o problema cu bormasina, ba chiar is pro-bormasina, ca-i gasesc utilitatea. da’ nu sambata dimineata, la 7 fara 5 minute. prietene, fa-ti o cafea, mananca o omleta, fute-ti nevasta, bate-ti copiii, da’ nu da gauri in pereti cand afara inca nu s-a luminat bine. o sa vezi ca-s gaurile proaste undeva dupa pranz, cand eu din nou dorm si tu hotarasti ca vrei sa iei titlul de cel mai harnic locatar al lunii.

b. (b)locataru’ ‘da si mie’: p-asta-l intalneam mai des in copilarie, la mine la onesti, da’ n-as baga mana-n foc ca n-ar mai fi pe niciunde. sunt aia care vor si ei o lingurita de sare, o cana de faina, cat pentr-o gura de cafea, 10 lei pana maine, palaria aia a ta de ieri pentru 2 ore.

c. (b)locataru’ ‘singur in bloc’: exista si-i stim cu totii, da’ nu multi vorbesc despre ei. cand un vecin li se adreseaza, li se adreseaza, de obicei, cu ‘baaa, nu-i blocu’ lu’ ma-ta, mai suntem si noi aici..’. sunt aia care nu-si incuie usa, aia de ies sa arunce gunoiu’-n fundu’ gol, aia care nu saluta pe nimeni, aia care-si sufla mucii pe scari and so on and so far..

d. (b)locataru’ ‘gatesc si vreau sa stie toata lumea’: astia mi-s cei mai urati, le-as arunca gunoiu’-n casa. sunt aia care gatesc cu usa gatita si-a naibii sa fiu dac-am inteles vreodata de ce. bai cucoana, ce musacaua mea faci aici? pentru ce crezi c-au pus astia geamuri asa multe in ditamai cutia de beton?? iti spun eu: sa le deschizi cand prajesti ceapa si peste ca la concurs; nu se aeriseste mai repede bucataria daca-ti deschizi tu usa. ba, mai mult, risti sa-ti vomit pe pres, si-ti intra mirosul in casa…

e. (b)locataru’ care share-uieste: e ala de la care auzi stirile dimineata, ultimele hituri de la radio, ce manele au mai aparut, certurile cu nevasta, cum se plange aia cand el nu-i, urletele copiilor, stii si cand se-mbata. si nu, ei nu vorbesc tare, am intrebat eu odata.. sunt personalitati puternice si tre’ sa se impuna.. impune-te, ma, in padure..

asadar, ce tipuri mai adaugam pe lista? 😀

Advertisements

birou de blogger

o campanii pi gustul meu di moldoveanca. di ci?

pen’ ca macar 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana le petrec la birou. pen’ ca nu pot munci de-acasa nici in ruptu’ capului, fie lenea cat o fi ea de mare. pen’ ca pur si simplu, orice-ai munci, n-o poti face din pat; adica poti, da’ sa nu te-astepti la admiratie sau mai stiu eu ce.

la mine-i in felul urmator: biroul tre’ sa fie ca si bucataria – mare, sa pot eu sa-mi insir in ordine dezordinea.

nu v-as fi vorbit poate despre asta daca prietenii de la blogal initiative n-ar fi intrebat cum arata biroul de blogger. n-au intrebat de capul lor, au fost si ei intrebati de cei de la office.mobexpert.ro.

am rasfoit cu patos pozele de pe pagina de facebook si de pe site-ul lor si-am gasit si-un birou care mi-a placut. si-o sa va spun si de ce. 🙂

in primul rand, e mare. nu stiu daca v-am mai spus, da’ eu am un pitic pe creier (bine, am o gasca intreaga, da’ acum vorbim de unul singur): nu scriu nimic pe blog pan’ ce nu scriu pe hartie. pen’ ca asa am crescut, facand referate & co scrise de mana. si, doamne, cat de mult imi place mirosul de pasta de pix pe hartie!.. astfel, la sfarsitul zilei, ma trezesc inconjurata de hartii, hartiute, caiete aruncate in toate partile, agende de nu mai stiu care si pentru ce is si tot asa. si apoi vin telefonul, cabluri de toate felurile, casti, cani, pahare, crantanele (da, rontai mult la birou), o carte, doua, ochelari de soare, ochelari de calculator, post-it-uri, clame, clamite… deja ma doare capu’.

al doilea motiv pentru care mi-a placut biroul din poza e pentru ca pot sta la el desculta (da, alt pitic din gasca) si cu picioarele in orice pozitie fara sa ma vada nimeni. 🙂

biroul vostru de blogger cum arata? da’ pe-al chinezului l-ati vazut? 🙂

 

 

a inceput o noua saptamana!

si-a inceput bine. doar ca pe mine m-a gasit lamentandu-ma de dureri ai unor muschi pe care nu stiam ca-i am. 😀 nu ma plang, departe de mine gandul; da’ m-am ambitionat teribil dupa triathlonul de la mamaia si mi-am propus ca anul viitor sa va fac si mai mandri de mine. am mai coborat putin de pe norisorul pe care am urcat dupa ce-am dus cursa la final si mi-am dat seama ca sunt foarte suparata pe mine, ca am luat intreaga isprava ca pe o gluma si totul putea sa iasa nasol pentru mine si pentru genunchiul ala de nu ma mai asculta de ceva vreme.

am invatat ca sa alergi pe banda cu 2 saptamani inainte nu-i nici o combinatie, diferenta intre ea si alergatul pe astfalt fiind extrem de mare (sau asa a simtit-o genunchiul de care va tot spuneam). incepand de astazi, parcul circului va fi noul loc de antrenament, ma pregatesc de urmatoarea cursa; da, ati avut dreptate, toata chestia asta cu alergatul m-a prins intr-un fel in care nu credeam ca e posibil, in conditiile in care eu am facut vreo 8 anisori de sport si stiam cum merg treburile cu urale, felicitari & co.

ce vreau sa va spun de fapt: m-am inscris la cursa roz impotriva cancerului la san (bucuresti, 29 septembrie) si m-am gandit sa va spun si voua s-o faceti. e greu de explicat in cuvinte toate emotiile care te lovesc, tre’ sa fii acolo si-o sa te convingi, cum am facut-o eu. ‘fa echipa cu prietenii sau cu familia si alergati impotriva cancerului la san! 17 taxe de participare ne permit sa oferim o proteza mamara unei femei, sprijinind-o in mod concret in incercarea prin care trece.’ va puteti inscrie aici.


in alta ordine de idei, vineri ne vedem la webstock (da?). se cauta chief twitter officer si chief facebook officer, puteti aplica aici.

m-am indragostit!

nu, nu e alt fat-frumos wanna-be! 😀 m-am indragostit de o senzatie extraordinara, aceea de a primi felicitari si medalii la terminarea probei de alergare din cadrul unui triathlon. cum spuneam si dupa terminarea lui, a fost primul meu triathlon, primii 7,5 km alergati, primele lacrimi de durere, primele incurajari pe traseu, primele lacrimi de emotie la linia de finish.

acum, sa nu credeti ca ma plang, departe de mine gandul asta; nici nu ma laud, da’-s mandra de mine. dar daca doar asta veti intelege din ce urmeaza sa cititi, sa stiti ca n-ati inteles nimic.

astfel, povestea a inceput cu mine citind un articol pe site-ul baietilor de la smartatletic, de care nu stiam nimic. la cateva minute, ceva blogger a postat pe facebook articolul adresat bloggerilor. mi s-a parut atat de faina ideea, incat nici nu m-am gandit la ce ma asteapta si-n momentul urmator completam formularul de inscriere. treaba era in felul urmator: 3 probe (inot, bicicleta, alergare, fix in ordinea asta; proba sprint: 750 m la inot, 20 km la ciclism, 5 km la alergare – stafeta).

initial, triathlonul trebuia sa se petreaca la bucuresti, dar din cauza unor cacaturi (la propriu vorbind), isprava n-a fost posibila, iar triathlonul a fost relocat la mamaia, acolo unde a avut loc si-n anii precedenti. totusi, inainte de a afla de aceasta mutare, tot baietii de la smartatletic ne-au dus la izvorani, unde ne-au plimbat putin prin toate probele triathlonului, iar eu v-am povestit despre asta imediat ce m-am intors de acolo.

sa incerc sa n-o mai lungesc mult. vineri am plecat spre constanta 2 echipe de bloggeri dornici de miscare si de o aventura noua (unii dintre noi). sambata dimineata se dadea startul. da’ pentru ca eu sunt speciala si v-am tot spus asta, al’ de sus a zis: daca tot te-ai bagat in asta, sa scot untul din tine. astfel, ne-a lovit cu vant si ploaie. drept urmare, proba de inot a fost scoasa din cauza valurilor mari, iar triathlonul a devenit duathlon. asta insemna ca unul din membrii echipei, oricare ar fi fost el, trebuia sa alerge jumatate din proba de alergare in locul inotului. am concluzionat rapid in cadrul echipei blog de bere, respectiv sorin, loredana si eu ca voi mai alerga 2,5 km in plus, lucru pentru care nu eram nici pe departe pregatita.

startul l-am luat extrem de emotionata si usor incordata din cauza asfaltului umed; asta a fost si cauza pentru care am alergat extrem de incordata, iar dupa 1,5 km genunchiul stang (care imi face oricum probleme), a zis ca nu mai vrea. cursa de 2,5 km am terminat-o in lacrimi de durere, iar in momentul in care i-am predat stafeta lui sorin i-am spus ca nu voi putea sa continui cursa si cu cei 5 km si ca suntem nevoiti sa abandonam. m-am dat cu fundul de pamant si am plans minute bune; si probabil ca as fi plans tot restul zilei daca n-ar fi fost loredana, o moldoveanca extraordinara, care m-a ajutat atat fizic, cat si psihic. astfel, pe toata durata probei de ciclism, a stat langa mine cat timp am incercat sa-mi revin, m-a incurajat cum a stiut ea mai bine si mi-a adus toate gelurile de care aveam nevoie sa mai calmez durerea. dar momentul in care mi-am propus sa termin cursa, fie si taras pe coate, a fost momentul in care bogdan antohe (caruia nu mai stiu cum sa-i multumesc) mi-a spus ca nu accepta abandonuri.

surpriza cea mai mare cred ca a fost pentru sorin, care s-a intors relaxat si resemnat dupa ce si-a pedalat portia. am inceput sa tipam isteric la el, sa se grabeasca, ca eu m-am hotarat sa termin cursa cu orice pret. am pornit hotarata si mi-am propus sa ma opresc doar dupa ce voi fi terminat cei 5 km. cu psihicul am fost la pamant la inceputul cursei si as fi ramas asa daca n-ar fi fost niste oameni extraordinari sa ma incurajeze pe traseu. cursa am terminat-o din nou plangand, de durere si de fericire ca mi-am depasit limitele intr-un moment in care nici macar eu nu mai credeam ca e posibil.

dar totul s-a intamplat doar pentru ca o mana de oameni m-au incurajat si-au tras de mine sa duc cursa pana la capat. de fapt, motivul acestei postari este sa le multumesc lor si-o sa incep asa: pe parcursul ambelor curse imi strigau, de fiecare data cand ne intalneam pe traseu, sa nu ma dau batuta, sa termin cursa, sa le arat ca pot, ca nimic n-o sa mai conteze cand voi ajunge la linia de finish; acestia au fost vali si ionut bosioc, mihai teodorescu, silviu secareanu, bogdan antohe, sorin neagu. le multumesc loredanei si danei dulea pentru ca-mi tineau pumnii de pe margine si-mi zambeau cand ma vedeau si-i multumesc lui vlad dulea pentru ca era sa ma faca sa plang (a nu stiu cata oara) cand mi-a spus ca sunt mandri de mine. si-au avut cu totii dreptate, nimic n-a mai contat la linia de finish, in momentul in care organizatorii mi-au atarnat medaliile de gat si m-au felicitat.

ati auzit de hitchhiking to aurora borealis?

daca nu, va spui eu.

tovasaru’ dascalescu, il stiti, face toate lucrurile pe care mi-as dori si eu sa le fac, da’ ori n-am timp, ori n-am curaj; astfel, a sarit cu parasuta (parc-asa am retinut), a vaslit, a plecat #cupluta, si-a pierdut telefonu’-n lac (priceless!) si-acu’ pleaca umblacreanga sa vada aurora boreala. ca si cand asta n-ar fi suficient de ‘solicitant’, s-a hotarat sa ajunga acolo facand autostopul; si ca sa fie oftica si mai mare, imi da un mail in care-mi spune ca se opreste sa bea o bere si la oktoberfest (da’-i frumos, bai luminita?? sa-mi trimiti, rogu-te, o bere. pe acelasi mail).

mie mi se pare foarte de laudat initiativa si-i doresc sa-i iasa toate bine si la dus si la intors.

desi-s din alta retea, salut faptul ca cei de la cosmote romania au crezut in nebunia lui si-au hotarat sa-i dea o mana de ajutor. eu sper sa se intoarca cu multe poze si povesti si-l astept sa le insire pe toate la multe beri. da’ pan’ se-ntoarce, o sa-l urmaresc cu interes pe blog, pe facebook si pe twitter, dupa hashtagul #auroratrip. adica vreau sa va spun s-o faceti si voi, ca n-am pierdut timp aiurea sa va pun linkurile aici. 🙂

luminita, vacanta placuta sa ai!

nu stiu dac-am imbatranit sau nu

… da’ timpul trece foarte repede. cel putin de 4 ani de cand m-am mutat in bucuresti. nu, nu-i o noutate pentru nimeni, nici macar pentru mine; si eu realizez treaba asta in fiecare seara cand ma bag in pat.

si de multe ori mi-e ciuda ca n-apuc sa fac multe, sa le termin pe toate, sa ma impart peste tot, sa am timp pentru toti. dar, cum s-a tot demonstrat de-a lungul timpului, viata-i nedreapta. suntem astfel nevoiti sa luam decizii, sa alegem intre unele si altele, sa ne stabilim niste prioritati. iar lucrul asta pentru mine-i groaznic; si nu-i groaznic pen’ ca trebuie sa fac ceva, ci pentru ca trebuie sa renunt la altceva.

recent m-am impacat si cu ideea ca nu voi putea sa le fac pe toate (stiu, era cazul). dar din ‘alea toate’ mi-as dori ca macar unele sa se transforme-n aminitiri si-n parti din viata mea. astfel, intr-o ordine care n-are importanta, mi-as dori:

sa merg la un concert snow patrol; da’ nu la noi. puteti sa-i spuneti moft, i won’t mind.

sa ajung la machu picchu. cand eram mica credeam ca-i o gluma, nu putea sa existe un loc pe care sa-l cheme asa; mai mult ca sigur radeau ceilalti de el..

o cada in mijlocul baii. exact ca-n poza.

macar doi copii.

cam 1000 de retete postate pe blog. ne-am inteles ca vorbim pe termen lung, da?

– sa-mi tocesc conversii plimbandu-ma pe marele zid chinezesc. ei, bine, sa nu exageram. nu toti aia 21 000 de km. 😀

sa mananc sushi de la mama lui (intelegi ce zic?). la fel si cu mu shu pork, eventual dupa ce mi-am tocit conversii.

sa donez sange. daca as fi primit bani pentru fiecare data cand am spus ca ma duc sa donez sange, as fi vazut pe putin juma’ de lume, pi banii mei. da, mi-e frica, da’ nu asta a fost motivul pen’ care nu m-am dus. dac-aveti drum, dati un telefon.

sa calaresc pe malul marii, desculta. nu inteleg de ce rade stef cand ii spun, mie mi se pare genial. pe cat de mult mi-a placut sa calaresc prin padure, am senzatia ca o sa fie mai placut cand nu va trebui sa ma feresc de crengi si alti arbusti.

– sa fac voluntariat. nu conteaza daca-i la noi sau afara, voluntariat sa fie. n-am facut-o pana acum strict din lipsa de timp. si da, m-as duce vreo juma’ de an in africa. 🙂

sa vad macar 30% din lume. tripadvisor zice ca-s undeva la 6%. nu-i rau, am senzatia ca inca-s in grafic.

sa-mi iau concediu o luna intreaga si sa vizitez o tara pe de-a-ntregul. de la un capat la altul, din satuc in satuc, prin toate cartierele si prin toate orasele mici sau mari, de preferat insotita. 😀

sa scriu o carte. decat una!

sa salvez o viata. nu va ganditi c-o sa-ncep sa fac pe batman, am si rau de intaltime..

sa am in casa o camera doar c-un fotoliu rabatabil, carti, un bonsai si tapet pe pereti. aaa, si geamuri din podea-n tavan. poa’ sa fie si-asa:

%d bloggers like this: