cand m-am mutat in bucuresti am stat singura o lunga perioada de timp. evident, la inceput a fost mai mult decat interesant. cu toate acestea, dupa vreo trei – patru saptamani in care facusem cam tot ce-mi poftise pipota, am inceput sa ma simt singura si straina. n-am inteles nici pana in ziua de azi de unde a pornit, dar am avut o stare tare nefericita timp de vreo doua saptamani. satula (pe moment) de atata libertate, de facut de toate fara nici o restrictie, fara ‘nu fa aia’ sau ‘de ce te duci acolo?’ am inceput sa ma simt singura, sa mi se faca dor de casa, de linistea din oras, de mama si de agitatia creata in jurul ei. 🙂
imi amintesc si acum cand am sunat-o si i-am spus ca am intrat in depresie (prima mea depresie). stateam cu albumul de liceu pe brate, plangeam si-i povesteam cum sunt eu foarte suparata pe schimbarile ce urmau sa apara in viata mea. dupa ce m-am plans suficient, i-am cerut mamei sa-mi trimita, de urgenta, niste fericire constand in storcatorul de fructe, cookies si toate pozele din camera de la onesti. cand am intrat in posesia coletului n-am iesit din casa de vineri pana luni. am plans trei zile amintindu-mi de anii de liceu, de prieteni, de gura maica’mii, de sperieturile pe care le-a tras bunica’mea cu mine, de toate lucrurile pe care le-am pierdut si tot asa… a fost un weekend in care am mancat numai dulce, am baut doar cafea si sucuri facute in casa, m-am uitat la pozele din album si la liceenii de vreo doua ori. m-am linistit si-am inceput sa-mi vad din nou de ale mele, in incercarea de a ma impaca cu toata schimbarile ce urmau sa apara.
era decembrie cand am inceput sa nu ma mai simt atat de apasata de schimbari. prinsa foarte tare in nebunia sarbatorilor am acordat mai putina importanta starilor prin care treceam. inca ma simteam singura in dimineata in care citeam ‘de veghe in lanul de secara‘ la gorjului, asteptand metroul care sa ma duca la birou cand, de nicaieri, un ‘ratacit’ m-a intrebat cum ajunge la izvor. i-am explicat cum am stiut eu mai bine, iar el mi-a multumit frumos, afisand un zambet larg. in momentul acela nu m-am mai simtit singura si in nici un caz straina. exact cum spunea fitzgerald in ‘marele gatsby’, omul acela imi conferise cetatenia locului, eram o cunoscatoare… si asa am ramas. 🙂
eucandvreausascriuscriu 